Savoniera Casei

Istoria Sapunului

Curatirea dateaza din timpuri preistorice, omul primitiv traind in apropierea apei deoarece descoperise ca aceasta „spala murdaria”.
Dovezi arheologice dateaza din 2800 i.Hr. In timpul excavarii ramasitelor Babilonului o substanta similara sapunului a fost gasita in vase cilindrice. Inscriptiile de pe acesti cilindrii descriu procesul de productie al acesteia, avand la baza o formula de sapun ce continea apa, o baza si ulei de cassia, dar nu se refereau la scopul sau.
Pentru egipteni era o combinatie de uleiuri animale si vegetale, cu saruri alcaline care dadea nastere unui material asemanator sapunului folosit pentru tratarea bolilor de piele, dar si pentru spalat precum atesta „Papirusul evreilor” (un document medical).
Grecii isi curatau corpul cu clei si nisip si apoi se ungeau cu ulei. Fizicianul grec Galen vorbeste in secolul al II lea e.n. despre folosirea sapunului ca agent de curatare si pentru spalarea corpului.
Se pare ca hidroxidul de sodium (soda caustica) a fost folosit pentru prima data pentru obtinerea sapunului in lumea araba in secolul al VIII lea. Se mai foloseau uleiuri vegetale cum ar fi uleiul de masline si uleiuri aromatice (de cimbru). Sapunurile arabesti erau colorate si parfumate, unele solide, altele lichide. Arabii foloseau chiar sapun special pentru barbierit.
Datorita romanilor imbaiatul a devenit popular. Baile publice erau alimentate cu apa prin apeducte. Imbaiatul zilnic era un obicei in Japonia in Evul Mediu si in Irlanda, piscinele cu apa calda erau populare locuri de intalnire in serile de duminica. Declinul Imperiului Roman a dus la declinul obiceiului de imbaiere ceea ce a contribuit la aparitia marilor epidemii din Evul Mediu si mail ales a „Mortii negre” din secolul al XIV-lea.
Ca urmare, in 1700 d. Hr., fabricarea sapunului devenise in Europa o indeletnicire. Astfel se puteau gasi mai multe tipuri de sapunuri: pentru imbaiat, pentru par, barbierit, lenjerii. In Italia, Spania si Franta erau manufacturi unde se producea sapun din uleiul de masline. In Anglia s-a inceput fabricarea sapunului in secolul al XII-lea. In coloniile Americane s-a facut comert cu sapun din 1608. Sapunul primitiv era prezent si in viata religioasa, reprezenta sanatate si purificare. Pentru Israieliti era esential, lucru predicat si de Moise in lectiile sale. Acesta consta intr-un amestec de ulei cu resturi de lemn si de plante.
Sapunul de Castilia, produs din ulei de masline, a aparut in jurul lui 1616.
Metodele vechi de obtinere a sapunului (din grasime animala sau vegetala combinata cu substante alcaline provenite din cenusa) erau costisitoare. In plus, atitudinea populatiei era destul de negativa fata de ideea de curatenie. Iata de ce, pana spre sfarsitul secolului al XVIII lea, sapunul a fost un sapun de lux, folosit doar de cei foarte bogati si educati.
Un pas major a fost facut de chimistul francez Nicholas Leblanc in 1791 care a inventat o modalitate de a face carbonat de sodiu din sarea alimentara. Amestecat cu grasimea forma sapunul, mult mai ieftin decat pana atunci. Douazeci de ani mai tarziu s-a nascut sapunul modern odata cu descoperirea lui Michel Eugene Chevreul, un alt chimist francez, a naturii chimice a grasimilor, a glicerinei si a acizilor grasi. Alta descoperire importanta a fost amoniacul care era extras din sarea alimentara (clorura de sodiu) pentru a obtine soda. A fost inovatia lui Ernest Solvay.
In timp ce sapunul devenea din ce in ce mai ieftin, se schimba treptat si atitudinea fata de curatenie, odata cu mai buna intelegere a rolului igienei. La inceputul secolului al XX lea, sapunul era universal folosit.
Campanile promotionale din SUA si Europa au ajutat la constientizarea pe scara larga a relatiei dintre curatenie si sanatate. In anii 1950, sapunul era acceptat ca obiect indispensabil pentru igiena personala.

Obtinerea industriala a sapunului a adus cu ea si avantaje si dezavantaje. Principalul dezavantaj a fost folosirea din ce in ce mai mult a ingredientelor produse chimic in detrimentul celor naturale folosite in vechime. Sapunul a inceput sa se apropie astazi tot mai mult de un detergent.
In timpul celui de al II lea Razboi Mondial, pentru ca grasimile si uleiurile naturale se gaseau din ce in ce mai greu si erau tot mai scumpe, oamenii s-au straduit sa gaseasca inlocuitori pentru sapun, ceea ce a dus la inventarea detergentilor sintetici. Acestia, initial folositi numai pentru spalarea materialelor textile, contineau chimicale care curatau si parfumau eficient hainele, dar care n-ar fi trebuit sa vina prea mult in contact cu pielea umana. Din nefericire, fiind mult mai ieftini decat sapunurile obtinute din ingrediente naturale, detergentii sintetici s-au indreptat si spre produsele cosmetice.
Prin urmare, putem spune ca ne spalam pielea cu sapunuri-detergent, care usuca si irita, in loc sa o curete. In ultima perioada numarul copiilor care sufera de alergii ale pielii, dermatite este in continua crestere.
Si totusi, in ciuda acestui lucru, consumatorii revin treptat la bucatica de sapun solid, “de casa”, ale carei beneficii naturale sunt dovedite.

In ciuda istoriei sale zbuciumate, sapunul ramane mereu la moda!