Savoniera Casei

Istoria cremelor de infrumusetare

Cu aproape două milenii în urmă, împăratul şi filozoful roman Marc Aureliu spunea că aspectul exterior al omului este “cea mai bună scrisoare de recomandare a lui“. In compunerea acestui aspect exterior cosmetica ocupa un loc cât se poate de important.
Dovezile de care dispunem atestă că mijloacele de înfrumuseţare erau larg folosite în Egiptul antic. Acolo au fost descoperite numeroase reţete de preparate cosmetice, ale căror texte sunt adesea sculptate în pereţii templelor, căci aromatele, cremele şi vopselele pentru faţă erau destinate în primul rând preoţilor care oficiau slujbele religioase. Operele de artă ale vechilor egipteni ajunse până la noi, în primul rând desenele, dar şi unele obiecte de ritual funerar, ne ajută să ne facem o idee mai exactă cu privire la cosmetica din ţara faraonilor în comparaţie cu acelaşi fenomen din alte civilizaţii antice. Descoperim astfel că tocmai de atunci şi de acolo, din Egiptul antic, provine împărţirea oamenilor în persoane cu pielea albă şi indivizi bronzaţi, negricioşi, împărţire çare a durat aproape până în zilele noastre. Într-adevăr, dacă în secolul XX, mai ales în a doua jumătate a lui, o femeie bronzată de razele soarelui este considerată mai atrăgătoare decât una cu pielea albă, de-a lungul a peste 40 de veacuri culoarea albă ca laptele a fost cinstită ca unul din atributele de prim rang ale feminităţii. Când Paolo Veronese a pictat, în una din frescele lui, o doamnă nobilă împreună cu slujitoarea ei, prima a fost înfăţişată cu o piele albă ca zăpada, iar a doua cu o faţă brună, arsă de soare. Astfel, albul feţei sublinia apartenenţa socială a doamnelor din aristocraţie, spre deosebire de ţărănci şi, în general, de femeile din popor, care aveau feţele înnegrite de soare. Concomitent cu stirpea nobilă, albul feţei era asociat cu lumina, cu ziua, cu soarele (invers decât astăzi, când soarele înseamnă bronzare!), cu perlele, cu crinul alb şi cu zăpada – simboluri ale purităţii şi neprihănirii.
În Egiptul antic – la fel ca, mai pe urmă, în Grecia antică şi în Imperiul roman – se foloseau ca mijloace cosmetice, de obicei, vopsele de păr, creme de faţă, tuş negru pentru ochi, răşină şi ceară pentru depilare, uleiuri aromate pentru emolierea pielii, culoarea stacojie pentru colţurile ochilor. Egiptencele din antichitate au fost acelea care au înţeles primele cât de încântătoare devine faţa dacă se face machiajul ochilor. Femeile din zilele noastre au preluat în întregime această metodă a cosmeticienilor din vechime şi o folosesc din plin.
Vasele în care se păstra vopseaua neagră pentru ochi, numită “mastim”, ceea ce însemna “culoarea care face ochii să vorbească”, aveau uneori forma de lingură. Cel mai cunoscut dintre recipientele de acest fel ajunse până la noi se păstrează la Luvru şi se numeşte “Sclava care înoată”. El reprezintă o femeie în poziţie lungită, cu braţele întinse înainte, în care este fixată o ceşcuţă cu capac unde se păstra vopseaua. Aceasta se dădea sub forma unei dungi înguste, începând de la coada ochilor, din care pricină ochii păreau mai mari şi mai alungiţi. Acest efect era mult sporit de fardul alb a feţei şi de coafura voluminoasă, înfoiată, care micşora foarte mult faţa egiptencelor; ca urmare, ochii cu machiaj păreau şi mai mari, iar privirea mai adâncă, mai expresivă.
Este foarte probabil că frumoasele din Egiptul antic îşi vopseau, cu ajutorul unei periuţe speciale, şi genele; la această concluzie ne duc unele portrete ce s-au păstrat până în zilele noastre. Din păcate, nu avem nicio confirmare artistică a unui alt procedeu subtil, menţionat în câteva texte: marcarea cu culoare bleu a liniilor venelor pe faţă. Cu acest „siretlic cosmetic” ne vom întâlni din nou în Franţa secolulul ai XVII-lea. Era bine cunoscută în Egipt şi o astfel de componentă importantă a cosmeticii de astăzi cum este rujarea buzelor. Despre acest lucru ne informează un papirus care se află la Muzeul din Torino şi în care este înfăţişată o doamnă din nobilime care îşi vopseşte buzele cu o pensulă mică.

Afrodita şi matroanele romane

Mitologia greacă atribuie Afroditei inventarea mijloacelor de întreţinere a frumuseţei, iar preafrumoasei Elena – răspândirea lor. În realitate, grecii datorează cunoştinţa cu cosmetica imperiului faraonilor.
Şi în Grecia antică erau în uz fardul alb pentru faţă şi vopseaua neagră pentru scoaterea în evidenţă a ochilor. Totuşi, ceea ce numim astăzi machiaj avea la greci un caracter mult mai accentuat decât la egipteni – de pildă, grecoaicele nu numai că-şi înnegreau genele cu funingine, dar şi le şi întăreau cu un amestec de albuş de ou şi răşină albă. Buzele şi obrajii şi le rujau cu miniu.
La rândul ei, acea parte a Greciei care a fost cucerită de romani a jucat rolul de verigă de legătură, de piesă turnantă, datorită căreia cosmetica “i-a cucerit pe cuceritori”. Rezultatul a fost o deplină schimbare a opiniilor estetice ale matroanelor romane (e vorba, se-nţelege, de femeile din înalta societate), obişnuite în timpul republicii cu moravuri austere. Albirea feţei a devenit şi pentru locuitoarele Romei preocuparea de căpetenie. Ochii şi genele se trasau cu tuş negru, iar obrajii se acopereau cu un strat de vopsea roşie. Pentru întreţinerea pielii feţei se recomandau măşti de noapte. Una din aceste măşti, a cărei reţetă a ajuns pâna la noi, consta într-un decoct de făină de orez amestecat cu tărâţe de grâu şi cu lapte de măgăriţă (care este ceva mai acidulat decât laptele altor animale). Înainte de executarea machiajului, pielea feţei se curăţa şi se întărea.
Snobismul sui-generis al femeilor romane consta în faptul că dădeau tuturor pomezilor şi cremelor denumiri greceşti (aşa cum în zilele noastre parfumurile sunt botezate cu nume franţuzeşti, iar cremele – în manieră americană). Femeile romane nu acordau, se pare, evidenţierii ochilor aceeaşi atenţie ca grecoaicele. În schimb, erau la mare cinste fardurile pentru faţă (roşii şi albe).
Care era oare efectul estetic al tuturor acestor osteneli ale frumoaselor din Roma antică? Răspunsul nu-i chiar aşa de uşor de dat. Lucian, de pildă, condamna cosmetica şi practicile în această branşă. Ar fi însă o greşeală să luăm cele spuse de el drept literă de Evanghelie, pentru că un război contra “sulemenelii“, a “spoirii feţei” au purtat moraliştii fără contenire, veacuri de-a rândul, şi unii îl mai poartă şi astăzi. Pe de altă parte, un autor de talia lui Ovidiu aduce în a sa “Artă a iubirii” un omagiu cosmeticii, vorbind de ea ca de un meşteşug deosebit, care face plăcere şi celor care îl practică şi celor din jur. Din păcate, n-au ajuns până la noi picturi care să ne permită să apreciem rezultatele complicatelor procedee privind moda, descrise în numeroase texte care s-au păstrat. În orice caz, se poate deduce că multitudinea de tonuri şi nuanţe ale albulul şi roşului permitea să se satisfacă toate dorinţele şi toate gusturile.
Alegerea unei creme de corp dintr-o oferta atat de variata ne poate pune putin in incurcatura dar inainte de a alege ceva trebuie sa stim ce fel de tip de ten avem si ce anume ne este recomandat pentru o compatibilitate perfecta. Nu vom alege o crema de corp care sa fie grasa pentru un ten gras sau invers. Hidratarea tenului este foarte importanta deoarece reduce considerabil efectele imbatranirii, estompeaza ridurile si reda supletea si elasticitatea plielii.